În linii mari, teoriile capitalului social sunt utilizate în sociologie și științele politice pentru descrierea colaborării și solidarității din cadrul unei societăți. Capitalul social reprezintă un sistem de valori, norme și încredere, care stau la baza acțiunilor colective –un „ciment” care consolidează societatea și grupurile sociale și le permite să devină un organism colectiv unic. Voi utiliza aceste teorii într-un context mai vast, în unele privințe la nivel de ipoteză, și anume, pentru descrierea proceselor geopolitice.
În timpul unei prelegeri ținute la Kiev, politologul american Francis Fukuyama sublinia că „în toate statele postcomuniste există o problemă legată de capitalul social și încredere între oameni, care a apărut ca o consecință a moștenirii marxist-leniniste. Acest sistem politic și ideologic era făcut în așa mod încât să distrugă capitalul social”. De fapt, statul-partid în mod intenționat distrugea legăturile firești existente atunci, care erau la baza sindicatelor, întreprinderilor, bisericilor și diverselor organizații private, înlocuindu-le cu legături verticale între cetățeni și stat, afectând inclusiv relațiile din cadrul familiei. Ne putem aminti de propaganda sovietică care glorifica modelul unui pionier cu numele Pavlik Morozov care și-a denunțat tatăl. Mitul era folosit în propaganda sovietică destinată tinerilor pentru a sublinia că ei sunt responsabili în primul rând în fața statului și apoi a părinților.
URSS ca imperiu educa o loialitate totală față de puterea de stat. De fapt, ideologia comunistă a reușit să distrugă total sau parțial rădăcinile societății civile în statele Europei Centrale și de Est prin epuizarea instituțională a legăturilor sociale orizontale.
Pe de altă parte, exemplul UE după cel de al Doilea Război Mondial a fost o mărturie a existenței unui capital social la nivelul relațiilor internaționale, deoarece, din punctul nostru de vedere, tot așa cum în mediul societal, când unele grupuri se bazează pe valori comune și încredere, la nivelul relațiilor internaționale statele UE au demonstrat pe parcursul câtorva decenii că împărtășesc aceleași valori în politici europene comune. Ca și în interiorul unei societăți, la nivelul relațiilor internaționale rezultatul funcționării capitalului social este același – acțiuni colective, viziuni comune, stabilitate.
Din păcate, Rusia, care se consideră o continuatoare istorică și geopolitică a tradițiilor imperialiste ale Țarismului Rus și URSS, folosește diferite metode pentru a submina încrederea interpersonală și instituțională în mediul societăților și a readuce la minimum orice inițiative de cooperare regională între state. Tactica Kremlinului este de a „semăna” neîncredere și fragmentare socială în statele Europei Centrale și de Est, astfel încât în aceste societăți să fie în permanență o stare de neliniște (proteste, scandaluri, acutizarea unor neînțelegeri etc.), pe fundalul cărora Rusia să arate ca un model de succes și de urmat. Pe de altă parte, în interesele Kremlinului este să alimenteze în permanență o neîncredere între vecini, minimizând posibilitatea unei cooperări întrei ei, mai ales în sectorul apărării. Această tactică poate fi, de fapt, explicată din punct de vedere geopolitic, însă mecanismul lansării și realizării acestor procese are o natură socială.
Apar diferite paradoxuri. De exemplu, potrivit studiilor Eurobarometru, în statele Europei Centrale și de Est începând cu 2014 crește nivelul de neîncredere în vecini, însă nivelul de încredere instituțională în UE este foarte înalt. Așadar, inclusiv statele participante la Inițiativa celor trei mări se privesc reciproc cu o oarecare neîncredere, în același timp, încrederea depersonificată în UE este la un nivel destul de mare. Discrepanța este folosită de Rusia care încearcă prin mass-media și rețelele sociale să stimuleze și să conserve resentimentele istorice ale grupurilor sociale în baza clivajelor caracteristice fiecărei societăți. Este format un set de așteptări ale societății în privința unui anumit tip de comportament al diplomaților, președinților, liderilor de parlament etc.; cu ajutorul alegerilor atitudinile sociale se transmit clasei politice, iar stereotipurile societății devin, pas cu pas, vrând-nevrând, factori care influențează politica externă a unui stat.
Din păcate, studiul Eurobarometru din februarie 2020 consacrat societății civile din UE arată că s-a păstrat și în momentul de față o anumită distanță între fostele state comuniste și celelalte state membre UE în privința participării cetățenilor la acțiunile organizațiilor nonguvernamentale, în unele privințe indicii capitalului social ai unor state precum Bulgaria sau Ungaria s-au înrăutățit.
Neoimeprialismul rus, ca și imperialismul rus istoric, a fost și este îndreptat împotriva acumulării capitalului social în statele din Europa Centrală și de Est. „Semănarea” neîncrederii are loc prin intermediul presei și rețelelor de socializare, prin intermediul declarațiilor oamenilor politici, a proiectelor politice sau economice. Adevărate consecințe ale acestei politici, în noțiuni ale teoriilor capitalului social, sunt: neîncrederea generalizată a locuitorilor Transnistriei în deciziile Chișinăului, frica locuitorilor unor regiuni față de „Ucraina fascistă / americană” și față de R.Moldova „românizată”, respingerea de către locuitorii zonelor de frontieră a unor proiecte strategice în legătură cu neîncrederea în vecini, în legătură cu unele pagini triste din istoria comună, formarea imaginii unui Kiev, Tbilisi și Chișinău agresiv în regiunile separatiste susținute de Moscova, existența unor spații informaționale izolate în regiuni istorice odinioară nefragmentate geopolitic, absența de proiecte ambițioase și viabile la nivelul statelor din Europa Centrală și de Est, alimentarea unor conflicte privind simbolurile politice din trecut și prezent. Procesele de fragmentare deseori determină apariția unor viziuni naționaliste față de relațiile internaționale, ceea ce înseamnă o aprofundare în istoria națiunii, în ziua de ieri, în lacrimile și crimele trecutului, și nu un pas cât mic pe calea unor proiecte comune în viitor.
Ieșirea din acest cerc vicios ar putea avea loc prin informarea permanentă a societății despre vecini, prin crearea unor platforme media comune, prin comunicare și contact, prin activizarea relațiilor economice în zonele de frontieră – în faza inițială fiind necesare proiecte mai mici necesare recăpătării încrederii reciproce – prin renunțarea totală la narațiunea și clișeele inventate de centrele neoimperialiste. Datorită acestor pași va deveni posibilă acumularea unui capital social minim, dar suficient pentru acțiuni comune, și blocarea proceselor de fragmentare socială dirijată din exterior.
Din păcate, după cum ne arată istoria, statele Europei Centrale și de Est de cele mai multe ori nu se coalizează în cadrul unor proiecte de solidaritate strategică, ci în cadrul unor proiecte de frustrare comună și frică față de Imperiu, care, din când în când, reprezintă o amenințare pentru securitatea tuturor statelor. Rămâne o întrebare deschisă dacă pot să fie funcționale și eficiente pe mai multă vreme aceste inițiative ocazionale, cunoscute astăzi ca proiecte ale frustrării și temerilor colective în fața unui potențial inamic comun.
Dr. Marin GHERMAN